Treceți la conținutul principal

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din când în când, dar să ne păstrăm imaginea aia de om fericit, deloc vulnerabil, cu riscul că ajungem să ne pierdem de noi și să ne simțim ca Alexa, „atât de străină de sine, o necunoscută, un om despre care nu mai știe nimic, realmente”.



                                                            
 Iar romanul ăsta, prin povestea Alexei și a lui Călin, a Alexei-copil, a tuturor relațiilor disfuncționale, îți aprinde brusc lumina, fără să te-aștepți, și te face să te simți ca într-o cameră plină de oglinzi, în mijloc ești tu cu romanul în mâini, dar în oglindă nu-i mai vezi pe Alexa, Călin și pe oamenii din jurul lor, ci pe tine și pe oamenii din jurul tău, cu dureri și temeri care urlă din toate oglinzile alea că nu trebuia să le ții atâta vreme ascunse. Și-acum nu știi ce să te faci cu atâta lumină și cu atâta tăcere, te blochează și te obligă, cumva, să te uiți acolo, în tine, unde doare cel mai tare. Simt că avem, cei mai mulți dintre noi, nevoie de Orbi, că e un must-have în biblioteca oricui, așa că fix de asta am vrut să scriu despre ea, deși asta nu se vrea a fi o recenzie, ci pur și simplu gândul că povestea din carte ar trebui să ajungă la cât mai mulți oameni. E o carte curajoasă, așa am simțit-o de la prima pagină, o încercare curajoasă, de fapt, ca într-o lume în care se citesc foarte multe cărți cu happy end, în care sintagma binele învinge răul încă râde cu fundul de noi din paginile cărților, de noi care căutăm și-n cărți niște minciuni pe care le tragem după noi și-n viață, ca în lumea asta, un autor să aibă curajul să ne pună pe tavă viața reală, în toată „splendoarea” ei, ca să-nțelegem că e în regulă că nu explodăm de fericire, înconjurați de oameni care nu mai știu cum să facă fericirea asta să pară reală.




 Și nu mă miră că Petro a găsit curajul s-o scrie, am spus-o și o mai spun, e unul dintre oamenii cei mai inteligenți pe care îi cunosc (iar ăsta nu se vrea deloc a fi un compliment, e un lucru pe care l-am spus de foooarte puține ori în viață), e un om care știe că binele nu vine din senin, că fricilor și durerilor n-o să li se facă brusc milă de tine și-o să dispară din senin, trebuie să le tragi tu de-acolo cu toată durerea pe care-o implică asta, iar toate astea sunt transmise și în carte, prin Alexa și Călin. Pe care, apropo, simți nevoia să îi iei la palme din când în când, ba pe unul, ba pe altul, că la asta ne pricepem cel mai bine, până îți dai seama că aia nu e doar povestea lor, că nu e deloc o poveste, de fapt. Și tocmai de asta simt că ar trebui citită cartea asta și o recomand cu tot sufletul. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…